Buna dimi!
Sunt cu gândul departe, la peste 3000 de km de Bucureşti. Şi vreau tare mult să ne plimbăm împreună pe meleaguri cu iz de narghilea de măr şi ochi de mare albastră.
Ne vom strecura printre ruine umbrite de clădiri moderne din sticlă şi oţel şi ne vom închipui că păşim pe urmele negustorilor Drumului Mătăsii. O să zâmbim de sub văluri colorate, zburdând în paşi de dans pe plaja cu nisip fin şi valuri calde.
Cu alte cuvinte, în urmatoarele file ale Jurnalelor de calatorie veţi găsi o încercare (stângace?) de a (descrie şi) prezenta oraşul Baku, capitala Azerbaijanului. Ca de obicei însă, episodul întâi este dedicat generalităţilor.
Probabil că şi voi, la fel ca alte persoane cărora le-am spus că plec în Baku, vă întrebati de ce Baku. De ce Azerbaijan? Pai ce-are, dacă mă duceam în Roma sau în Creta tuşeam? Mmm, nu, dar pe mine mă atrag lucrurile şi locurile mai putin obişnuite. Şi Baku mi-a rămas fixat în gând dupa ce am văzut o prezentare a ţării, de genul Come to the Carpathian Mountains, Come to Romania: promovarea turistică a ţării. Ştiţi de frunza de palmier care ne reprezintă ţara – chiar acum mi-am udat livada de palmieri.
Pe acelaşi principiu, Baku avea în acea prezentare drept simbol Flame Towers. Aşa că lămurită de frunza noastră, am decis să mă duc peste ei cu prima ocazie, ca să vad – există sau nu Flame Towers astea? Măcar unul!
Sper că ştiţi că glumesc 🙂 – însă da, chiar m-a impresionat acea prezentare. În plus, după Armenia şi Georgia, voiam să bat străzile Azerbaijanului, a treia ţară din Caucaz pe care îmi propusesem să o vizitez.
Aşa că în prag de iulie am pornit spre Azerbaijan. Ştiind foarte puţine despre ţară: e independentă (faţă de URSS) începând din 1991 şi este cea mai mare ţară din Caucaz, fiind situată între Europa şi Asia. Are ieşire la marea Caspică (yuppi, o nouă mare în care urma să-mi bag labuţele!) şi numără cam 9 milioane de locuitori. Capitala este Baku, iar limba azeră este foarte asemanatoare turcăi.
Noi am avut bilete la Pegasus până în Istanbul (pe Sabiha Gockca), aeroportul mic, situat la vreo oră (două în funcţie de trafic) de Istanbul. Să nu intraţi in depresie – luaţi-vă o carte, nu există net!
Din Istanbul, după o escala de 50 de ani (cam aşa mi s-a părut echivalentul unei ore), ne-am îmbarcat la bordul unei aeronave AZAL (Azerbaijan Airlines). Zborul a durat cam 2 ore jumătate, timp în care am servit cina. Aş bate personalul AZAL.. De mult n-am mai văzut stewardese aşa plictisite şi nepoliticoase cu pasagerii.
In Baku ora va fi +2 ora locală a Romaniei.
Moneda locala: manatul. 1 AZN = 100 qəpik = aproximativ 1 EUR!
Pentru a intra în ţară aveţi nevoie de invitaţie. De asemenea, viza costă 60 euro (cam mult, asa e? Să începem totuşi să strângem din dinţi; aşa cum vă spuneam mai sus, 1 manat = ~ 1 euro). Mai întâi veţi merge la control unde vi se vor face poze şi pune ştampila aferentă sosirii, apoi veţi reveni la biroul de vize pentru a completa un formular. Aveţi nevoie de adresă (să o aveţi notată) şi de o foto printată – noi nu am avut, au acceptat aşa, însă restul persoanelor aveau ataşat formularului. Viza de single entry este valabilă o luna (cel puţin a mea aşa a fost).
Fac o paranteză pentru a vă spune că în acest moment o zonă a Azerbaijanului este ocupată de Armenia. Se pare că este război, oricum situaţia nu e tocmai roz acolo. De ce vă spun asta? Pentru că eu aveam viză de Armenia în paşaport! Aşa că m-au luat la puricit. Ce-am căutat în Armenia, unde am stat etc etc. Dar în Azerbaijan ce fac? Cât stau? Unde sunt biletele pentru retur?
În fine, am trecut. De fapt, citisem pe un blog despre situaţia asta, iar cel care scria (sau cea) sfătuia turiştii să îşi schimbe paşaportul dacă vor călători în Az – hm, eu n-aş face asta. Prea mare bătaie de cap şi costuri. Dacă ai bilete retur, cazare etc nu cred că te întoarce nimeni din aeroport.
Buuun! Am trecut de control şi am ajuns la ieşire şi… Poc o umezeală cum n-am mai simţit de mult. Asta pe la ora 3 dimineata. Somn, duş, cazare – nu neapărat în ordinea aceasta.
A doua zi, după vreo 4 ore de somn de fapt, eram cu ochii cât cepele. Pai.. Nu vă supăraţi, eu am venit să văd Baku-ul, că de dormit puteam să dorm şi în Bucureşti!
Aşa că după ce-am mâncat un pic am plecat spre oraş. Eu cu două tone şi 350 de grame de aşteptări în suflet :).
Transportul in comun o sa vă scoată peri albi; şoferul opreşte dacă vede că îi faceţi cu mâna, deşi e staţia la 10 metri. Oameni comozi, urcă şi coboară din faţa blocului dacă se poate. Am aflat că autobuzele aparţin unei companii private, metroul fiind administrat de stat. Costurile pentru o călătorie cu autobuzul sunt de 20-35-40 qəpik, adică nici jumătate dintr-un manat.
Se urcă şi se coboară prin faţă şi se plăteşte direct şoferului. Azerii sunt corecţi, nu am obsevat pe vreounul ca a “uitat” sa plăteasca. Să nu vă mire dacă şoferul lasă autobuzul în mijlocul străzii, pornit, şi se duce să-şi ia şi el o Cola. Să nu vă mire că sparge seminţe sau că poliţia îl opreşte, iar toţi călătorii aşteaptă încheierea controlului. În cazul nostru, ceva manat au rezolvat situaţia, poliţistul şi-a luat basca şi-a plecat.
Metroul are două magistrale; garniturile sunt urâte rau şi statiile sunt luuungi, lungi. Preţul unei călătorii este de 0,20 qəpik.
După cum mă cunoaşteti din alte file ale Jurnalelor mele de călătorii, mie îmi place să mă amestec cu localnicii, să mănânc toate ciudăţeniile şi să îi stresez cu întrebări. Din păcate, aici se vorbeşte rusa, iar eu stau destul de prost la capitolul acesta. De când am fost în Armenia am mai învăţat două cifre şi alte câteva lucruri (râdeţi voi, râdeţi, de nivelul meu de rusă dar toate cuvintele s-au dovedit utile!). Iar ei stau destul de prost la capitolul engleză, dupa cum veţi vedea urmărind firul povestii.
A treia modalitate de a explora oraşul este cu ajutorul taxiurilor. Vă recomand english cab-urile, sunt mov (yuppi) şi mai corecte din câte am aflat. Au aparate de taxat instalate, însă veţi plăti din momentul în care veţi urca în taxi. Aşa că stabiliţi destinaţia (asiguraţi-vă că şoferul chiar o ştie!) şi apoi urcaţi.
În cazul în care vreţi să vedeţi tot orasul cu 20 de qəpik, vă recomand să vă urcaţi în autobuzul numărul 120. Veţi trece pe lângă clădiri cu umeri îngreunaţi de istorie, dar vetţ vedea şi bulevardul cel nou. Un capăt al liniei este într-o zonă plină cu restaurante cu specific pescăresc, însă e destul de dubioasă. 120 arată de fapt diferenţa dintre lux şi sărăcie lucie. Autobuzul vă poartă pe marele bulevard, printre magazine cu articole de mii de euro, pentru ca mai apoi să se prelingă ca o şopârlă printre pietrele, gunoaiele şi cocioabele din cartierele mărginaşe.
În episodul următor vom vedea împreună Baku-ul, aşa că vă aştept sâmbată pentru o nouă filă a Jurnalului de calatorie in Azerbaijan! Pentru a vă convinge că merită, vă las câteva indicii:
Sper că v-am facut curioase – Vă pup şi vă trimit un zâmbet!
Ai farmec in a povesti, parca am vazut locurile si situatiile. Interesanta destinatie ai ales!
Iti multumesc ca Spuisitu 🙂 uneori ma intreb daca nu scriu doar pentru mine jurnalele si apar astfel de comebtarii care ma motiveaza 🙂
Multumesc 🙂
Curioase? E putin spus!
Ai zugravit frumos tabloul unei lumi a contrariilor! Astept continuarea… 🙂
Puuupp, Adina!
Ilda
Lavender Thoughts
Draga Ilda, tocmai am publicat-o. Spor la vIzitat Baku ul!
Te pup!
M-ai facut chiar curioasa si acum astept cu nerabdare ziua de sambata…mmm… Nu m-am gandit sa vizitez Azerbaijan, imi aleg locurile in functie de fauna si flora existente dintr-o anumita tara si in functie de mancare. Asa ca poate ma ademenesti daca vei vorbi si de mancare :))
N am mai avut rabdare pana sambata :))) te pup, sper sa ti placa plimbareala 🙂
eu imi doresc tare mult sa ajung si acolo, insa trebuie sa recunosc ca m-am dezumflat putin, mai ales ca ai spus ca ai fost luata putin la intrebari. eu n-am vize ed armenia, dar nah, parca e cam neplacut sentimentul ca s-ar putea sa ma astepte prea multe intrebari. mai ales cand ma gandesc ca n-am absolut nimic de ascuns…
Alinuta, tocmai pentru ca aveam viza m au luat la intrebari. Dar vorba ta, n am avut nimic de ascuns, asa ca am stat calma si i am lasat sa si faca treaba.
Nu are rost sa pleci din start asa, cu ideea asta 🙂
Ai scris atat de frumos,incat numai citind si vazand pozele m-ai convins de frumusetea acestor meleaguri,despre care nu stiam foarte multe.Astept nerabdatoare urmatorul articol!
Multumesc mult, Daniela 🙂
Spor la citit 🙂